Nu vezi că nu mai am nici măcar un strop de putere, nu vezi că nu mă pot ridica? De ce nu mă ajuţi? De ce te depărtezi? Nu vezi că mă pierd printre reguli şi nu mai ştiu pe cine sau ce să cred? Nu-mi vezi lacrimile , oare nu-mi ştii durerea, de ce taci?
Nu vezi că nu mai ştiu pe unde să merg şi paşii cui să îi urmez, că mă las pierdută printre spini şi pe cărări străine mereu mă găsesc. Nu vezi că haina mi-e pătată şi nu mai am putere să o schimb , că de fapt nu am avut niciodată.Nu vezi câtă nevoie am acum de tine? Mai multă ca niciodată doar că nu pot să o cer.Mă macină toate, îi urăsc pe toţi, cu toate explicaţiile pe care le vor, cu toată dreptatea lor cu care judecă, nu vreau decât să fiu lăsată în pace. Eu ştiu, eu simt, eu cunosc, nu au alţii dreptul să judece unde merg sau de ce nu merg unde vor ei să merg.Poate nu simt că trebuie să merg.De ce am senzaţia că fac totul ca un papagal fără ca să mai îmi pese? Nu vezi că mă pierd? Nu vezi că nu înţeleg aşa…Vreau să îmi caut răspunsurile singură nu să urmez nişte norme impuse de alţii doar pentru că aşa văd ei lucrurile, am un orizont deschis în faţă de unde ştiu că părerea lor e bine? O dovedeşte cineva? O garantează cineva? Nu aşa te-am înţeles eu pe tine, şi m-am săturat să-mi fii băgat pe gât după reguli şi idei şi idei şi idei ş iar idei…Eu te cunosc în felul meu, cred în tine în felul meu nu pot crede şi trăi după cum vor alţii doar pentru că aşa au fost învăţaţi ei.E greşit să vreau să fac după cum simt? E greşit ca uneori să te simţi sleit de puteri şi să iei o pauză? Trebuie să fii judecat pentru asta?
Pe apă... 