Zile urâte…

524832_465078226895804_355636894_nZilele proaste nu le numesc în nici un fel, sunt doar zile seci fără nimic bun în ele, zile în care totul pare să fie fără speranţă, fără rost. Mă bucur însă că aceste zile vin rar pe la mine şi pleacă repede…

Şi totuşi uneori au o intensitate atât de mare încât întreaga viaţă îţi rămâne afectată, şi ori de câte ori ai un necaz îţi mai aduci aminte şi de cele din urmă care nu sunt vindecate, cele care nu se vor vindeca niciodată, nici măcar la bătrâneţe.

Aş putea spune că urăsc viaţa, dar aş minţi, pentr5u că iubesc viaţa, şi întotdeauna trăiesc cu gândul că am motive pentru care să mulţumesc şi pentru care să continui să sper, şi chiar dacă nu aş avea, îl am pe Dumnezeu, cu El am totul.

Prefer să las amintirile urâte legate de cei dragi, şi să reţin doar lucrurile bune…

Prefer să fiu eu cea care iartă, şi iubeşte şi dă totul…

Şi totuşi astăzi pare o zi urâtă şi fără sens.Mă simt de parcă ar trece anii pe lângă mine, de parcă cumva mâine aş fi deja bătrână şi totul ar fi în zadar. Să mă cert cu timpul pentru asta? Sau cu mine?

Nu ştiu ce îmi lipseşte cel mai mult, dar ştiu sigur că ceva îmi lipseşte şi mă face să văd asta în fiecare zi care se scurge.

Câteodată mi se pare că oamenii de lângă mine sunt atât de fragili încât au să se spargă şi nu am să îi mai am, mi-e frică că am să îi pierd la fel cum i-am pierdut pe cei de dinaintea lor. Cu fiecare zi ce trece rămân tot mai puţine persoane lângă mine, şi nu ştiu de ce Dumnezeu vrea ca lucrurile să fie aşa, sper doar ca pe cele pe care le am lângă mine acum să nu le pierd.

Advertisements

O străină…

76646_169798506372937_535212_nŞi câteodată se dă o luptă în sufletul ei, şi se forţează să rămână rece dar lacrimile o chinuie până curg şiruaie afară.Şi câteodată nu ştie nici ea ce are prin suflet sau ce mai e nou, le aruncă pe toate acolo într-un colţ şi le închide trecând peste ele.Uneori e bine aşa, dar alteori nu.Vine o zi când se hotărăşte să facă curat,şi deschide portiţa sufletului să vaqdă ce mai este pe acolo, găseşte multă durere, acea durere cu care s-a amăgit spunându-şi că merită.

Şi câteodată sufletul îi este inundat de fericire, are alături oameni frumoşi la suflet care îi dau din căldura lor iar acest fapt îi dă forţă.Se simte puternică atunci când este înconjurată de dragoste, se simte ocrotiă. Câteodată o apucă o alt fel de bucurie, o bucurie sufletească, numai la gândul că Creatorul Universului se gândeşte la ea şi îşi revarsă dragostea asupra ei. Uneori o apucă nebunia acea copilărească, dea fi vesel toată ziua fără un motiv anume. E o copilă, o recunoaşte şi ea, dar numai când doreşte. E matură, doar când vrea.

Şi câteodată sufletul îi este străin, nu se mai recunoaşte, nu ştie ce vrea sau ce nu vrea, dar apare câtr o luminiţă care îi arată întotdeauna drumul. Ea speră ca luminiţa aceia să rămână veşnic lângă ea. Uneori mai calcă strâmb, are aşa multe defecte, dar e conştientă şi când se uită în oglindă le vede pe toate.

E aşa o ciudată, e aşa o adormită uneori.Parcă aşteaptă prinţul ce trebuie să o trezească.

Ea, e de fapt o străină, dar nu vrea să se simtă aşa.

Strigăt către Dumnezeu…

15e81894b6ff6ce928ed23eb6b4fbdafNu vezi că nu mai am nici măcar un strop de putere, nu vezi că nu mă pot ridica? De ce nu mă ajuţi? De ce te depărtezi? Nu vezi că mă pierd printre reguli şi nu mai ştiu pe cine sau ce să cred? Nu-mi vezi lacrimile , oare nu-mi ştii durerea, de ce taci?

Nu vezi că nu mai ştiu pe unde să merg şi paşii cui să îi urmez, că mă las pierdută printre spini şi pe cărări străine mereu mă găsesc. Nu vezi că haina mi-e pătată şi nu mai am putere să o schimb , că de fapt nu am avut niciodată.Nu vezi câtă nevoie am acum de tine? Mai multă ca niciodată doar că nu pot să o cer.Mă macină toate, îi urăsc pe toţi, cu toate explicaţiile pe care le vor, cu toată dreptatea lor cu care judecă, nu vreau decât să fiu lăsată în pace. Eu ştiu, eu simt, eu cunosc, nu au alţii dreptul să judece unde merg sau de ce nu merg unde vor ei să merg.Poate nu simt că trebuie să merg.De ce am senzaţia că fac totul ca un papagal fără ca să mai îmi pese? Nu vezi că mă pierd? Nu vezi că nu înţeleg aşa…Vreau să îmi caut răspunsurile singură nu să urmez nişte norme impuse de alţii doar pentru că aşa văd ei lucrurile, am un orizont deschis în faţă de unde ştiu că părerea lor e bine? O dovedeşte cineva? O garantează cineva? Nu aşa te-am înţeles eu pe tine, şi m-am săturat să-mi fii băgat pe gât după reguli şi idei şi idei şi idei ş iar idei…Eu te cunosc în felul meu, cred în tine în felul meu nu pot crede şi trăi după cum vor alţii doar pentru că aşa au fost învăţaţi ei.E greşit să vreau să fac după cum simt? E greşit ca uneori să te simţi sleit de puteri şi să iei o pauză? Trebuie să fii judecat pentru asta?

Gânduri…

amintiri Am ajuns să fiu un om  fricos, speriat şi de propria lui umbră, mă tem de toate, dar cel mai tare îmi este frică de mine, de ce sunt capabilă şi de ce nu sunt capabilă să fac, de ceea ce am să devin, ştiu cine am fost, ştiu cine sunt..dar oare cine voi deveni?

Mi-e frică că am să mă trezesc dimineaţă , am să privesc în oglindă şi am să văd acolo un monstru. Măcar acum mai ţin cu dinţii de unele principii, de ceea ce am învăţat de copil, dar urmează să plec de una singură prin lume, şi ce voi face?

Adulţii, sau oamenii mari, mă înfricoşează, ei uită să zâmbească, uită să fie puri, uită să fie copii, uită să iubească şi să ofere timp, ei aleargă după job-uri bine plătite şi calcă în picioare peste bani…

Oo, Doamne, deja mă văd ca ei, alerg ca un om nebun să caut un loc de muncă, pentru a-mi purta de grijă.

De fapt nu mi-e teamă, ci sunt chiar îngrozită…

Urăsc să cresc, urăsc să gândesc ca un copil dar oamenii mari mă înspăimântă…

Cu cine vreau eu să mă asemăn? Idealul meu? Ah, e tocmai cel pe care îl las mereu în urmă…Nu ştiu cum vine asta…ai crede că oamenii luptă în funcţie de priorităţile lor, iar prioritatea mea e să fiu cu Dumnezeu şi totuşi e cea pe care o neglijez cel mai mult.E doar o impresie sau eu trăiesc pe dos? Exact ce iubesc alung, şi alerg după priorităţi nebune precum banii, care vor dispărea oricum când voi muri. Cumva am luat-o pe un drum greşit?

Urăsc viaţa asta de oameni plictisiţi care aleargă care mai de care şi se calcă în picioare, sunt sătulă de aceste lucruri..nu vreau să devin un astfel de om…nu vreau să mă schimb. Vreau să rămând aşa copilă şi naivă cum sunt, prefer să fiu călcată în picioare dar să rămân cu sufletul cald.

Ea

imagesfE o traumă care o să o urmărească toată viaţa, îi curg lacrimi şi acum, dar se simte puternică, şi ştie că poate duce, dacă nu ar fi putut duce nu i s-ar fi dat atât de mult.Şi totuşi, alţii duc mai mult şi nu se mai plâng ca ea…

Ea nu vrea să fie o persoană care se plânge sau îşi pune durerea în cârca altora, dar uneori simte nevoia să spună cuiva, să se exteriorizeze.A pierdut multe lucruri în viaţă dar a căpătat experienţă şi speranţă, nu a fost singură niciodată, Cineva a vegheat mereu asupra ei, iar acel Cineva veghează şi acum…

Pe cont propriu

tumblr_ln6bkmIjlR1qeeye5o1_500_large_largeÎncerc să mă regăsesc, să gândesc lucrurile la rece, să le pun cap coadă şi să le înţeleg.E perioada aceea în care simţi nevoia să respiri, să iei o pauză, să te gândeşti la ce vrei să faci, la cine ai fost şi la cine ai devenit. E momentul în care faci calcule, câţi oameni au plecat, câţi oameni au mai rămas şi câţi ai mai câştigat.Momentul în care ţi-ai dori să opreşti un străin şi să îi spui tot ce ai pe suflet deşi asta nu te-ar ajuta la nimic. E acea clipă în care îţi spui că dacă ai aduna toate grijile tale şi le-ai arunca într-o mare, ar pluti acolo şi ai uita de ele dar tu tot le-ai purta cu tine, le-ai simţi greutatea pe umărul tău.Momentul în care aştepţi ca Dumnezeu să nu mai tacă, să-ţi dea un semn, să-ţi zică ce să faci, încotro să apuci…

Acele zile pustii în care toate dimineţile par la fel de reci, de seci şi fără căldură în ele ori fără prevestiţia a ceva bun.

Şi eu, sunt tot aici, sunt  o trecătoare ce se opreşte din când în când să mai privească în jur, să se întrebe cum ar fi fost dacă şi să acţioneze după cum simte fără să îi fie teamă.Deşi timpul zboară repede, al meu, parcă stă închis într-o cutie şi parcă îmi face în ciudă.Şi lacrimile parcă nu mai au rost, parcă nu mai ajută la descărcare şi-au pierdut din rol…

Acum totul se schimbă şi alunec cu grabă spre o direcţie, şi realizez că e momentul să nu mai fiu copil, să nu mai aştept ca mama sau tata să decidă pentru mine ori să rezolve problemele mele…

acum sunt pe cont propriu şi mi-e frică.

Cuvinte mute

AyaMC49CMAErTDW_large.jpg_largeCând ai multe de spus dar cuvintele fug de tine şi le cauţi în zadar prin ce alegi să vorbeşti? Se poate să fie unul din acele momente în care încerci să dai un sens lucrurilor din jurul tău dar să nu ştii nici măcar tu ce vrei sau cine eşti, sau una din acele zile în care nu te recunoşti şi porneşti în căutarea ta gândindu-te că dacă vei reuşi să te regăseşti lucrurile vor redeveni la normal, dar descoperi că de fapt persoana care erai înainte stă undeva ascunsă şi nu te ascultă…

Te vezi diferit şi nu ştii dacă e bine să continui aşa sau dacă trebuie să te întorci înapoi şi să fii vechea tu, şi dacă totuşi ar fi necesară întoarcerea s-ar mai putea schimba ceva? Ai mai putea fi cine ai fost odată?

E una din acele zile în care te simţi pătată din toate punctele de vedere şi reputaţia ta în faţa lui Dumnezeu dar şi în faţa ta nu mai poate fi schimbată în bine.Unul din minutele în care ţi-ai dori ca timpul să îngheţe şi totul în jurul tău să dispară deşi te temi de singurătate.

E una din acele zile în care gândul îţi zboară către trecut, către oamenii pe care îi iubeşti şi care cândva făceau parte din viaţa ta iar acum sunt doar amintiri închise într-un cufăr vechi…

Ai avea atât de multe de spus, dar sufletul parcă se transformă în gheaţă şi nu ştie cum să se deschidă aşa cum făcea odinioară.