O străină…

76646_169798506372937_535212_nŞi câteodată se dă o luptă în sufletul ei, şi se forţează să rămână rece dar lacrimile o chinuie până curg şiruaie afară.Şi câteodată nu ştie nici ea ce are prin suflet sau ce mai e nou, le aruncă pe toate acolo într-un colţ şi le închide trecând peste ele.Uneori e bine aşa, dar alteori nu.Vine o zi când se hotărăşte să facă curat,şi deschide portiţa sufletului să vaqdă ce mai este pe acolo, găseşte multă durere, acea durere cu care s-a amăgit spunându-şi că merită.

Şi câteodată sufletul îi este inundat de fericire, are alături oameni frumoşi la suflet care îi dau din căldura lor iar acest fapt îi dă forţă.Se simte puternică atunci când este înconjurată de dragoste, se simte ocrotiă. Câteodată o apucă o alt fel de bucurie, o bucurie sufletească, numai la gândul că Creatorul Universului se gândeşte la ea şi îşi revarsă dragostea asupra ei. Uneori o apucă nebunia acea copilărească, dea fi vesel toată ziua fără un motiv anume. E o copilă, o recunoaşte şi ea, dar numai când doreşte. E matură, doar când vrea.

Şi câteodată sufletul îi este străin, nu se mai recunoaşte, nu ştie ce vrea sau ce nu vrea, dar apare câtr o luminiţă care îi arată întotdeauna drumul. Ea speră ca luminiţa aceia să rămână veşnic lângă ea. Uneori mai calcă strâmb, are aşa multe defecte, dar e conştientă şi când se uită în oglindă le vede pe toate.

E aşa o ciudată, e aşa o adormită uneori.Parcă aşteaptă prinţul ce trebuie să o trezească.

Ea, e de fapt o străină, dar nu vrea să se simtă aşa.

Advertisements

Strigăt către Dumnezeu…

15e81894b6ff6ce928ed23eb6b4fbdafNu vezi că nu mai am nici măcar un strop de putere, nu vezi că nu mă pot ridica? De ce nu mă ajuţi? De ce te depărtezi? Nu vezi că mă pierd printre reguli şi nu mai ştiu pe cine sau ce să cred? Nu-mi vezi lacrimile , oare nu-mi ştii durerea, de ce taci?

Nu vezi că nu mai ştiu pe unde să merg şi paşii cui să îi urmez, că mă las pierdută printre spini şi pe cărări străine mereu mă găsesc. Nu vezi că haina mi-e pătată şi nu mai am putere să o schimb , că de fapt nu am avut niciodată.Nu vezi câtă nevoie am acum de tine? Mai multă ca niciodată doar că nu pot să o cer.Mă macină toate, îi urăsc pe toţi, cu toate explicaţiile pe care le vor, cu toată dreptatea lor cu care judecă, nu vreau decât să fiu lăsată în pace. Eu ştiu, eu simt, eu cunosc, nu au alţii dreptul să judece unde merg sau de ce nu merg unde vor ei să merg.Poate nu simt că trebuie să merg.De ce am senzaţia că fac totul ca un papagal fără ca să mai îmi pese? Nu vezi că mă pierd? Nu vezi că nu înţeleg aşa…Vreau să îmi caut răspunsurile singură nu să urmez nişte norme impuse de alţii doar pentru că aşa văd ei lucrurile, am un orizont deschis în faţă de unde ştiu că părerea lor e bine? O dovedeşte cineva? O garantează cineva? Nu aşa te-am înţeles eu pe tine, şi m-am săturat să-mi fii băgat pe gât după reguli şi idei şi idei şi idei ş iar idei…Eu te cunosc în felul meu, cred în tine în felul meu nu pot crede şi trăi după cum vor alţii doar pentru că aşa au fost învăţaţi ei.E greşit să vreau să fac după cum simt? E greşit ca uneori să te simţi sleit de puteri şi să iei o pauză? Trebuie să fii judecat pentru asta?

Mai bine mai târziu decât niciodată

abandonareCâteodată mă întreb cum pot fi atât de proastă?

Cum pot să cred în oameni care nu fac altceva decât să îşi bată joc de tine?

Când am să realizez că oamenii nu îşi urmăresc decât propriul lor scop şi că pentru asta te calcă în picioare dacă e nevoie?

De ce trebuie eu mereu să cred că ei chiar au o parte bună şi chiar vorbesc cu sufletul deschis când mi-au demonstrat-o clar că de fapt lucrurile nu sunt aşa.

Sunt proastă, naivă şi oarbă , altceva nu pot să înţeleg. Măcar o scuză să am.Sau poate am văzut doar ce mi-am dorit eu să văd şi nu adevărul care stătea în faţa mea.

Cum am putut să las astfel de oameni să intre în viaţa mea?

Cum am putut să îi admir chiar şi pentru o clipă…

Dar, mai bine mai târziu decât niciodată.

Gânduri…

amintiri Am ajuns să fiu un om  fricos, speriat şi de propria lui umbră, mă tem de toate, dar cel mai tare îmi este frică de mine, de ce sunt capabilă şi de ce nu sunt capabilă să fac, de ceea ce am să devin, ştiu cine am fost, ştiu cine sunt..dar oare cine voi deveni?

Mi-e frică că am să mă trezesc dimineaţă , am să privesc în oglindă şi am să văd acolo un monstru. Măcar acum mai ţin cu dinţii de unele principii, de ceea ce am învăţat de copil, dar urmează să plec de una singură prin lume, şi ce voi face?

Adulţii, sau oamenii mari, mă înfricoşează, ei uită să zâmbească, uită să fie puri, uită să fie copii, uită să iubească şi să ofere timp, ei aleargă după job-uri bine plătite şi calcă în picioare peste bani…

Oo, Doamne, deja mă văd ca ei, alerg ca un om nebun să caut un loc de muncă, pentru a-mi purta de grijă.

De fapt nu mi-e teamă, ci sunt chiar îngrozită…

Urăsc să cresc, urăsc să gândesc ca un copil dar oamenii mari mă înspăimântă…

Cu cine vreau eu să mă asemăn? Idealul meu? Ah, e tocmai cel pe care îl las mereu în urmă…Nu ştiu cum vine asta…ai crede că oamenii luptă în funcţie de priorităţile lor, iar prioritatea mea e să fiu cu Dumnezeu şi totuşi e cea pe care o neglijez cel mai mult.E doar o impresie sau eu trăiesc pe dos? Exact ce iubesc alung, şi alerg după priorităţi nebune precum banii, care vor dispărea oricum când voi muri. Cumva am luat-o pe un drum greşit?

Urăsc viaţa asta de oameni plictisiţi care aleargă care mai de care şi se calcă în picioare, sunt sătulă de aceste lucruri..nu vreau să devin un astfel de om…nu vreau să mă schimb. Vreau să rămând aşa copilă şi naivă cum sunt, prefer să fiu călcată în picioare dar să rămân cu sufletul cald.

Ea

imagesfE o traumă care o să o urmărească toată viaţa, îi curg lacrimi şi acum, dar se simte puternică, şi ştie că poate duce, dacă nu ar fi putut duce nu i s-ar fi dat atât de mult.Şi totuşi, alţii duc mai mult şi nu se mai plâng ca ea…

Ea nu vrea să fie o persoană care se plânge sau îşi pune durerea în cârca altora, dar uneori simte nevoia să spună cuiva, să se exteriorizeze.A pierdut multe lucruri în viaţă dar a căpătat experienţă şi speranţă, nu a fost singură niciodată, Cineva a vegheat mereu asupra ei, iar acel Cineva veghează şi acum…